Psihoterapia integrativa

Psihoterapia integrativă este un meta-model, care aduce laolaltă din punct de vedere teoretic și tehnic principalele elemente ale abordărilor psihoterapeutice clasice. Cu alte cuvinte, psihoterapia integrativă este o abordare modernă în psihoterapie, validată științific și eficace în tratamentul întregului spectru de tulburări, probleme și dificultăți psihologice, la adult, copil, adolescent și vârstnic, atât în psihoterapia individuală, cât și în cea de cuplu, de familie și de grup.

Scopul principal al psihoterapiei integrative este de a adapta intervenția psihoterapeutică la nevoile și preferințele individuale ale clienților, recunoscând că fiecare persoană este unică și poate beneficia de diferite modalități de tratament.

Psihoterapia integrativă se bazează pe ideea că nici o singură abordare psihoterapeutică nu este adecvată pentru toate persoanele sau pentru toate problemele psihologice. Prin urmare, psihoterapeuții care practică psihoterapia integrativă sunt pregătiți să folosească tehnici și strategii din mai multe paradigme psihoterapeutice, cum ar fi psihodinamică, cognitiv-comportamentală, umanistă, gestalt, sistemică sau alte orientări.

Această flexibilitate în abordare permite psihoterapeuților să adapteze tratamentul în funcție de specificul fiecărui caz și să abordeze diverse aspecte ale vieții psihologice ale individului. De asemenea, psihoterapia integrativă promovează colaborarea activă între psihoterapeut și client, iar procesul psihoterapeutic poate implica explorarea trecutului, conștientizarea gândurilor și emoțiilor, schimbarea comportamentelor nesănătoase și dezvoltarea abilităților de coping.

Pentru o privire rapida asupra psihoterapiei integrative urmareste video-urile noastre:

Psihoterapia integrativa strategică

Ce este psihoterapia integrativă strategică?

Psihoterapia integrativă strategică este un model de a doua generație în psihoterapia integrativă, luând în considerare ultimele cercetări din domeniul psihoterapiei și neuroștiințelor.

Caracteristicile principale ale psihoterapiei integrative strategice includ:

Adaptabilitatea la client: Psihoterapeuții care practică psihoterapia integrativă strategică sunt dedicați adaptării intervenției psihoterapeutice la nevoile specifice ale fiecărui client. Ei folosesc elemente din diverse abordări psihoterapeutice pentru a crea un plan de tratament personalizat.

Centrarea pe soluții și obiective: Psihoterapia integrativă strategică pune accentul pe identificarea soluțiilor și stabilirea obiectivelor clare. Psihoterapeuții se concentrează asupra schimbărilor pragmatice și specifice pe care clienții le doresc în viața lor.

Utilizarea tehnicilor strategice: Psihoterapeuții utilizează tehnici strategice specifice pentru a ajuta clienții să depășească problemele cu care se confruntă.

Colaborare cu clienții: Procesul psihoterapeutic implică o colaborare strânsă între psihoterapeut și client. Terapeuții încurajează clienții să fie implicați activ în definirea obiectivelor și a strategiilor de intervenție.

Abordarea sistemică: Psihoterapia integrativă strategică are, adesea, o perspectivă sistemică, înțelegând că problemele individuale pot fi influențate de dinamici relaționale și de contextul social.

Modelul sinelui

Psihoterapia integrativă strategică este o abordare psihoterapeutică bazată pe cercetare, organizată în jurul conceptului de relaţie terapeutică. Se bazează pe un model al sinelui, care integrează o serie de teorii psihoterapeutice majore.

Psihoterapia integrativă strategică susţine că există o serie de presupuneri de bază, pe care le regăsim în cele mai multe abordări teoretice şi că numărul în creştere al studiilor de cercetare influenţează constant modul în care este realizată psihoterapia. Bazele teoretice ale psihoterapiei integrative strategice provin din: psihoterapia integrativă relațională, teoria factorilor comuni în psihoterapie, neurobiologie, psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia psihodinamică, psihoterapia centrată pe persoană, psihoterapia existenţială, analiza tranzacţională, hipnoza Ericksoniană, psihodramă, psihoterapia familiei și psihoterapia gestalt.

Psihoterapia integrativă strategică consideră că sinele este format din patru domenii distincte: sinele bazal (care se formează înainte de naştere şi în mica copilărie, exclusiv la nivel non-verbal), sinele central (care se formează în copilărie sub influenţa stimulilor verbali şi non-verbali), sinele plastic (locul mecanismelor de întreţinere a problemelor şi a circuitelor interne de auto-întreţinere a hărţilor psihologice individuale) şi sinele extern (interfaţa cu mediul înconjurător şi locul de manifestare în „aici şi acum”). Funcţie de nivelul la care este afectat sinele, psihoterapia va fi de durată mai lungă sau mai scurtă (sinele bazal fiind mai dificil de accesat comparativ cu sinele central).  Variatele procese mentale sunt create prin activarea anumitor grupări neuronale sau circuite cerebrale. Se crează astfel o hartă neuronală, iar această hartă crează o reprezentare mentală: senzaţii, imagini, reprezentări lingvistice, etc.

Cele patru domenii ale sinelui sunt influențate de trei nivele: biologic, psihologic și de mediu.

Neurobiologie

Cu cât este mai veche preferinţa persoanei pentru un anumit tipar, cu atât este mai dificil tratamentul psihoterapeutic. Cu alte cuvinte, dacă un client are o problemă ce îşi are originile în sinele bazal, adică la nivelul hărţilor neuronale de ordinul 1, cu atât tratamentul va dura mai mult şi va fi mai laborios comparativ cu problemele care îşi au originea în sinele central de exemplu.

Nivelul biologic

Psihoterapia integrativă strategică susține că din punct de vedere biologic ne naștem cu: o configurație genetică (genomul și epigenomul), care conferă anumite vulnerabilități sau reziliență genetică; circuite neuronale care codează schema corporală, cronotipul, nevoile fiziologice, afectele asociate acestora și comportamentele derivate; și o rețea neuronală care codează ceea ce numim”centrul”- adică acel nucleu psihologic care înglobează trăsăturile temperamentale și are capacitatea de a învăța din mediu.

La nivel de structură neuronală copilul se naște având un creier plastic, adică capabil să formeze sinapsele neuronale care vor coda experiența sa la nivel de memorie implicită (care nu este disponibilă sferei conștiente). Creierul copilului conține în jur de 100 de miliarde de neuroni, care se leagă între ei prin sinapse, astfel încât formează rețele neuronale tot mai complexe pe parcursul dezvoltării sale.

Sinapsele neuronale se află în competiție unele cu altele, iar sub influența mediului sunt selectate acele sinapse care codează cel mai bine informația din acest mediu.  Aceasta înseamnă că avem un creier care posedă un mecanism înnăscut de dezvoltare a ”minții”, aflându-se inițial în așteptarea experienței, pentru ca apoi să fie dependent de experiență, odată cu stabilirea primelor rețele neuronale.

Nivelul psihologic

Conform cu psihoterapia integrativă strategică, sinele se va dezvolta pe măsură ce copilul interacționează cu mediul și apar stimuli din mediu care constituie experiențe ce vor modela structura minții individului. Psihismul uman funcționează pe baza constituirii unor structuri neuronale care codează cogniții, emoții și tipare psihodinamice complexe.  Nivelul psihologic descris de psihoterapia integrativă strategică cuprinde 5 axe: axa cognitivă, constituită din hărțile cognitive, la rândul lor formate din proto-cogniții, credințe centrale și intermediare, gânduri automate și capacitate meta-cognitivă/de mentalizare; axa emoțională, care cuprinde tipare de atașament, dispoziția afectivă, modalitatea de reglare emoțională și reprimarea sau suprimarea emoțiilor; și tipare psihodinamice complexe, care cuprind: 1. axa psihodinamică, conținând imaginea corporală, scheme mentale legate de boală și sănătate, mecanisme psihosomatice, perfecționismul, stima de sine, subpersonalitățile, părțile eului și stările eului, scenariul de viață, complexele arhetipale, tipare relaționale, 2. axa existențială, respectiv angoasa de moarte, teama de izolarea existențială, căutarea sensului vieții, confruntarea cu responsabilitatea; și 3. axa familială / interpersonală: individuație, diferențiere, tipare familiale intergeneraționale și transgeneraționale.

Nivelul de mediu

Mediul extern, adică nivelul socio-cultural, interpersonal și familial influențează dezvoltarea umană și modul în care individul gândește, simte sau se comportă. Nu existăm în izolare, ci în cadrul comunităților umane și al mediului nostru ca întreg. De fapt, vorbim despre ”felii” ale sinelui sau părţi ale hologramei globale a sinelui. Sinele uman este un sistem complex în a cărui formare sunt implicate mai multe mecanisme: oamenii interacţionează cu mediul lor intern şi extern într-o multitudine de feluri – un aspect surprins, separat, de variatele orientări psihoterapeutice.   

Din acest motiv, tratamentul psihoterapeutic este necesar să cuprindă o conceptualizare a schemelor mentale în baza cărora funcționăm, la nivelul tuturor nivelelor și ”axelor psihologice”, în așa fel încât să putem selecta intervențiile adecvate pentru clientul nostru. Nici o problemă cu care clienții noștri se prezintă la psihoterapie nu este rezultatul afectării la un singur nivel. Interacțiunea dintre tiparele activate în mintea umană duce la complexitatea și unicitatea fiecărui caz în parte.

Principiile de bază ale psihoterapiei integrative strategice

Principiile de bază ale psihoterapiei integrative strategice se bazează pe modelul celor patru domenii ale sinelui:

Principiul 1: Factorii terapeutici comuni sunt principalii factori responsabili de schimbarea psihoterapeutică.

Principiul 2: Mitul sau raţionamentul terapeutic prezentat clientului trebuie să fie flexibil şi adaptat nevoilor clientului. 

Principiul 3: Stadiile tratamentului psihoterapeutic şi strategia terapeutică în psihoterapia integrativă se centrează pe: realizarea alianţei terapeutice; dezvoltarea şi menţinerea relaţiei terapeutice; diagnosticul categorial şi dimensional (în special diagnosticul psihoterapeutic şi diagnosticul relaţional); formularea cazului; prezentarea unui mit terapeutic; realizarea unui plan de tratament; selectarea intervenţiilor adecvate; gestionarea structurii verbale şi non-verbale a psihoterapiei; re-învăţarea; şi transferarea abilităţilor achiziţionate în psihoterapie în mediul clientului.

Principiul 4: Nivelul dezvoltării personale a psihoterapeutului se corelează cu rezultatul psihoterapiei.   

Principiul 5: Psihoterapeuţii integrativi trebuie să utilizeze intervenţii diferite la clienţi diferiţi, potrivind intervenţiile necesităţilor clientului. 

Principiul 6: Cadrul teoretic integrativ trebuie să ia în considerare cât mai multe aspecte ale dinamicii intrapsihice, incluzând astfel: aspecte cognitive, comportamentale, psihodinamice, sistemice, developmentale, multiculturale, de personalitate şi motivaţie.

Principiul 7: Principiul felxibilităţii: Este important ca psihoterapeutul integrativ să fie flexibil şi să aleagă o abordare adecvată problemei de prezentare şi nevoilor relaţionale ale clientului (de exemplu psihoterapia integrativă a depresiei, a tulburărilor de anxietate, etc), adaptând strategia terapeutică la nevoile clientului.

Principiul 8: Psihoterapia integrativă se bazează pe cercetare.

Factorii comuni în psihoterapie

Conform psihoterapiei integrative strategice factorii comuni cel mai frecvent menționați în literatura de specialitate pot fi grupați în următoarele categorii: 1. Variabila client; 2. Variabila psihoterapeut;  3. Factori comuni relaționali, privitori la aspecte ale relației terapeutice și interacțiunile dintre client și psihoterapeut în decursul psihoterapiei; 4. Factori comuni trans-teoretici, prezenți în toate orientările psihoterapeutice, indiferent de fundamentul lor teoretic; și 5. Factori comuni strategici, cuprinzând elementele de strategie terapeutică prezente în toate abordările psihoterapeutice.

Există 12 componente importante ale variabilei client: 1. stadiile schimbării și rezistența clientului la schimbare, 2. stilul de coping, 3. motivația pentru schimbare, 4. dezvoltarea sinelui clientului, 5. stilul de atașament, 6. stima de sine și auto-eficacitatea, 7. capacitatea de a asimila experiențele problematice, 8. personalitatea, 9. prezența tulburărilor de personalitate, 10. valorile, expectanțele și preferințele, 11. problema de prezentare și gradul de afectare funcțională și 12. variabilele demografice, diversitatea, religia și spiritualitatea.

În acord cu psihoterapia integrativă strategică, variabila psihoterapeut conține cinci domenii: 1. variabile relaționale – acele caracteristici ale psihoterapeutului care contribuie la fundamentarea unei bune alianțe și relații terapeutice (empatia, acceptarea necondiționată, căldura, autenticitatea, respectul și stilul de atașament); 2. variabile profesionale: aderența la o anumită orientare teoretică, nivelul formării profesionale, experiența, activitatea/neutralitatea, punctul de vedere al psihoterapeutului asupra terapiei și numărul de cazuri simultane; 3. variabile demografice și de diversitate: vârsta, apartenența de gen, cultura, etnia, valorile și rasa; 4. variabile de personalitate: trăsături de personalitate, atitudini, flexibilitate, bunătate și 5. variabile developmentale: nivelul dezvoltării personale, nivelul de funcționare, auto-eficacitatea, problemele interpersonale, gradul de ostilitate auto-direcționată și introiectările.

Factorii comuni relaționali includ alianța terapeutică, relația terapeutică, transferul, contratransferul, transpunerile în act, precum și jocurile psihologice.

Factorii comuni trans-teoretici includ procesul terapeutic, decizia clinică, adaptarea strategiei la problema de prezentare, contextul terapeutic, contractul terapeutic, durata psihoterapiei, schimbarea extraterapeutică, placebo, speranța și expectanța.

Factorii comuni strategici includ mitul terapeutic, procedura de evaluare, confruntarea cu problema, procesarea emoțională, obținerea insight-ului, întărirea eului, achiziționarea și practicarea de noi comportamente și abilități, experiențele de învățare, întărirea achizițiilor, atribuirea rezultatelor terapiei, ritualurile și tehnicile.

Clientul – cel mai important factor comun în psihoterapie

În general în modelul factorilor comuni psihoterapeutici există tendința de a scăpa din vedere rolul clientului și al factorilor extraterapeutici în ce privește schimbarea. Nu numai psihoterapeutul influenţează clientul, ci psihoterapeutul şi clientul se influenţează unul pe celălalt în cadrul relaţiei. Este ştiut faptul că este mai dificil să lucrăm cu unii clienți şi că unele combinaţii client-terapeut funcţionează mai bine decât altele, fiecare parte influenţând-o puternic pe cealaltă.

Relaţiile autentice şi empatice, percepute astfel de către client, sunt asociate cu schimbări favorabile ale personalităţii şi reducerea variatelor forme de patologie. Clientul are însă un efect mai mare asupra relaţiei terapeutice decât psihoterapeutul: cu cât clientul este mai defensiv, nemotivat şi refractar, cu atât este mai dificil de aprofundat relaţia.  

Putem spune astfel că principalul agent al schimbării și cel mai important factor al variabilității rezultatului psihoterapiei este clientul. Cea mai mare variabilitate a rezultatului psihoterapiei se datorează factorilor existenți care țin de client (40% din schimbare): forța eului, credințele religioase, direcționarea spre scop, eficacitatea personală, motivația, persistența, deschiderea, încrederea, optimismul și capacitatea de schimbare. Cu alte cuvinte, clientul este cel mai important factor comun în psihoterapie.

Expectanțele clientului privitor la schimbare sunt ingredientul activ al oricărei forme de psihoterapie și o condiție esențială pentru continuarea terapiei. Caracteristicile clientului sunt deci cel mai important factor care determină rezultatul pozitiv în psihoterapie. Aceste caracteristici ale clientului includ motivaţia şi expectanţele, variabilele demografice (clasa socială, rasa, inteligenţa, genul, vârsta, starea civilă), modul în care clientul participă la relaţia terapeutică, severitatea problemei de prezentare a clientului, caracteristicile personale şi potrivirea între client şi terapeut. De asemenea, caracteristicile personale ale clientului sunt predictive pentru rezultatul terapiei: forţa eului, locusul controlului, anxietatea şi sugestibilitatea. Chiar şi atunci când două persoane au acelaşi diagnostic, alte aspecte care ţin de fiecare persoană în parte crează o experienţă terapeutică şi un rezultat foarte diferite.

Psihoterapeutul – agent al schimbării

Mulți autori susțin că variabilele care aparțin de psihoterapeut contribuie în măsură foarte mare la rezultatul psihoterapiei, psihoterapeutul fiind considerat al doilea cel mai important agent al schimbării, după client. Variabilele specifice (ca de exemplu tehnicile terapeutice) și cele nespecifice (aspecte ale relației client-psihoterapeut) influențează rezultatul psihoterapiei în mai mare măsură decât variabilele situaționale cum sunt caracteristicile demografice, orientarea teoretică a psihoterapeutului și experiența sa.  

Dintre factorii care țin de psihoterapeut și contribuie la succesul psihoterapiei cel mai frecvent menționați în literatura de specialitate sunt: căldura, empatia, acceptarea necondiționată a clientului, respectul, expectanțele psihoterapeutului privitor la schimbare, capacitatea de persuadare, înțelegerea și încurajările furnizate, abilitatea de a utiliza intervențiile terapeutice, cunoașterea teoriei și rolul activ jucat în terapie.

Factorii comuni care țin de psihoterapeut includ astfel o manifestare a propriilor sale caracteristici de personalitate și a calităților facilitatoare (onestitate, acceptare necondiționată, empatie, respect, acceptare, deschidere), competență profesională (abilități de comunicare și înțelegere, încurajare, persuasiune și integrare, precum și furnizarea unui mediu sigur) și încrederea psihoterapeutului în capacitățile proprii, capacitățile clientului și eficacitatea psihoterapiei.

Cei mai buni clinicieni sunt cei care posedă următoarele atribute: capacitatea de a pune în evidență talentele clientului și de a-i maximaliza resursele; credința că clientul știe ce este mai bine pentru viața sa și că are motivația de a-și atinge scopurile; abilități de formare a alianței terapeutice cu clienți pe care alții îi descriu ca fiind dificili și structurarea terapiei în jurul scopurilor și expectanțelor clientului; un mod natural de conectare, de arătare a aprecierii, de ascultare și exprimare a înțelegerii; optimism; și dorința de a fi răspunzători în fața clientului și a acelora care fac ca serviciile să fie posibile.

Relația terapeutică

În psihoterapia integrativă, relaţia terapeutică este definită ca sentimente şi atitudini pe care clientul şi psihoterapeutul le manifestă unul faţă de altul, precum şi maniera de exprimare a lor. Terapeutul şi clientul sunt co-creatori ai relaţiei terapeutice.

Relația terapeutică contribuie semnificativ la rezultatul psihoterapiei, indiferent de modalitatea specifică de tratament: conexiunea dintre relația terapeutică și rezultatul psihoterapiei este la fel de puternică în psihoterapia cognitiv-comportamentală ca și în psihoterapia interpersonală. Se pare că principalul vechicul al schimbării psihoterapeutice nu este tehnica și strategia, ci calitatea relației terapeutice. Psihoterapia integrativă susține că zece variabile relaționale sunt importante privitor la rezultatul psihoterapiei: alianța terapeutică, consensul privitor la scopurile psihoterapiei, empatia, acceptarea necondiționată, autenticitatea, feed-back-ul (informarea clientului privitor la modul în care clientul și comportamentele sale sunt percepute), rezolvarea rupturilor alianței, auto-dezvăluirea, calitatea interpretărilor relaționale (psihoterapeuții trebuie să evite nivelele înalte de interpretare a transferului) și gestionarea contratransferului.

Terapeuții trebuie să asigure un spațiu care să dea siguranță emoțională clienților, fiind disponibili pentru clienții lor din punct de vedere intelectual (procesul gândirii), fizic (prezență și contact vizual) și emoțional (ascultare activă și empatie). Acordarea empatică arată clientului că psihoterapeutul îl înțelege și ca urmare poate să se ocupe de experiențele sale.

Relația terapeutică se caracterizează prin legătura dintre acordare, auto-observare și gândire logică. Psihoterapeutul trebuie să echilibreze acordarea și separarea, auto-observarea și gândirea logică, răspunzând momentului de aici-și-acum în relație. Întâlnirea în aici și acum este un moment de întâlnire cu celălalt, implicând recunoașterea unei realități subiective împărtășite. De asemenea implică atenție acordată comunicării implicite și explicite cu clientul, la nivel verbal și non-verbal.

Relaţia dintre client şi psihoterapeut este similară cu relaţia de ataşament dintre părinte şi copil. Alianţa terapeutică este o situaţie în care terapeutul funcţionează ca figură de ataşament, respectiv relaţia terapeutică este o experienţă de ataşament secundară, în care apar experienţele emoţionale corective.  

Modelul celor şase modalităţi ale relaţiilor

Conform cu modelul celor şase modalităţi ale relaţiilor din psihoterapia integrativă (Clarkson, 2000), relaţia terapeutică este factorul central în psihoterapie, având şase componente sau modalităţi şi anume: alianţa terapeutică, relaţia transferenţială/contratransferenţială, relaţia reparatoare, relaţia reală, relaţia transpersonală şi relaţia reprezentaţională.

1. Alianţa terapeutică este reprezentată de dorinţa clientului de a se angaja în relaţia psihoterapeutică, chiar dacă la un nivel arhaic clientul nu doreşte să facă acest lucru. În analiza tranzacţională alianţa de lucru este conceptualizată ca şi contract sau înţelegere între Adultul clientului şi Adultul psihoterapeutului. În psihanaliză alianţa terapeutică este descrisă ca atitudini raţionale şi realiste ale clientului faţă de psihoterapeut, ceea ce permite clientului să se identifice cu psihoterapeutul şi să lucreze împreună cu acesta, în ciuda reacţiilor transferenţiale nevrotice. În psihoterapia integrativă, alianţa terapeutică este considerată elementul esenţial pentru o psihoterapie eficientă.

2. Relaţia transferenţială-contratransferenţială. Din punct de vedere psihanalitic transferul este un proces de actualizare a dorinţelor inconştiente, în care reapar prototipuri infantile care sunt experienţiate ca fiind actuale. Relaţia psihoterapeutică transferenţială poate fi comparată cu o relaţie de genul copil-părinte vitreg sau copil-părinte bun. Transferul negativ se referă la o relaţie gen copil-părinte vitreg, în timp ce transferul pozitiv idealizat seamănă cu o relaţie de genul copil-părinte bun sau copil-zână bună. Modul în care psihoterapeutul se identifică cu astfel de proiecţii şi modul în care le gestionează pot facilita sau distruge psihoterapia.

3. Relaţia reparatoare / necesară din punct de vedere developmental. Relaţia reparatoare este furnizarea de către psihoterapeut a unei relaţii (sau acţiuni) parentale corective sau reparatoare atunci când părintele clientului (în copilăria acestuia) a fost deficient, abuziv sau supra-protector. În anumite perioade din copilărie pot exista aspecte ale relaţiei părinte-copil care au fost absente sau traumatice pentru client, astfel încât acele aspecte trebuie suplinite sau reparate de către psihoterapeut în cursul psihoterapiei.

4. Relaţia eu-tu sau relaţia reală.  În special în orientările umanist-existenţiale din psihoterapie se vorbeşte despre relaţia persoană-persoană sau relaţia reală. Se mai numeşte şi relaţia eu-tu sau relaţia centrală (eng: core relationship). Relaţia reală dintre psihoterapeut şi client este o forţă de neevitat şi potenţial profundă, utilizată în scopul vindecării clientului. Relaţia reală este foarte asemănătoare cu relaţiile umane obişnuite: emoţiile reale ale psihoterapeutului în ceea ce-l priveşte pe clientul său. Atunci când un psihoterapeut are o anume emoţie în momentul în care clientul relatează despre ceva anume, această emoţie nu este neaparat o reacţie contratransferenţială. Să nu uităm că, în calitate de oameni, avem diverse emoţii şi reacţii faţă de ceilalţi oameni, inclusiv clienţii noştri.

5. Relaţia transpersonală este o relaţie între inconştientul psihoterapeutului şi inconştientul clientului, relaţie care nu este mediată de conştient. Un psihoterapeut cu experienţă ştie că ne confruntăm de multe ori cu rezultate de neînţeles şi impredictibile în psihoterapie. Există clienţi a căror situaţie este disperată şi care totuşi se vindecă şi se schimbă într-un mod care depăşeşte orice expectanţe. Pe de altă parte, există clienţi pentru care prognosticul este foarte bun şi care ajung la un punct de la care nu mai progresează niciodată.

Conform cu psihoterapia integrativă, relaţia transpersonală este caracterizată simultan de un fel de intimitate şi “golire a eului”. Este ca şi cum psihoterapeutul îşi lasă la o parte abilităţile, cunştinţele, experienţa, prejudecăţile şi chiar dorinţa de a vindeca, dar, totuși, în mod paradoxal, toate aceste ingrediente trebuie să fie prezente undeva în fundal pentru ca relaţia transpersonală să existe. Relaţia transpersonală nu este ceva ce putem “să facem să se întâmple”.

Uneori psihoterapeutul integrativ ştie intuitiv care sunt faptele pe care le va relata clientul, sentimentele sau intenţiile sale, fără a exista lucruri spuse anterior care să conducă la acele concluzii. Acest fel de intuiţii fac parte din ceea ce numim relaţie transpersonală. Calitatea transpersonală a relaţiei poate fi în mod special utilă atunci când lucrăm cu pacienţi psihotici şi este necesar să le înţelegem experienţa. Este ca şi cum psihoterapeutul îşi creează ceea ce se numeşte “al treilea sine”.

6. Relaţia reprezentaţională se referă la natura contextuală a tuturor relaţiilor şi la modul în care contextul influenţează percepţia psihoterapeutului de către client. Ne referim la ceea ce reprezintă psihoterapeutul pentru client şi la modul în care percepţia clientului este influenţată atât de istoricul său personal, cât şi de istoricul relaţiei psihoterapeutice. Percepţia clientului în ce îl priveşte pe psihoterapeut va fi influenţată de statutul social şi economic, precum şi de poziţia pe care psihoterapeutul o ocupă în cadrul unei instituţii sau asociaţii profesionale. La o primă întâlnire cu clientul nu suntem fiinţe umane neutre, ci apare un fenomen de “pre-transfer”. Înainte de a veni la prima şedinţă de psihoterapie clientul îşi contruieşte o anumită imagine despre psihoterapeut, din modul în care psihoterapeutul i-a vorbit la telefon, din informaţiile pe care le are de pe internet, din descrierile făcute de alţii sau din alte diverse surse.

Inconștientul relațional

Inconștientul relațional este un concept specific psihoterapiei integrative relaționale contemporane care se referă la ideea că procesele mentale inconștiente sunt modelate în cadrul relațiilor interpersonale, în special în relația terapeutică. Acest concept are rădăcini în psihanaliză, dar a evoluat și s-a dezvoltat în contextul psihoterapiei moderne.

Principalele aspecte ale inconștientului relațional includ:

Formarea în context relațional: Inconștientul relațional subliniază modul în care experiențele timpurii, în special cele din copilărie și din relația cu figurele de atașament (de exemplu, părinți sau îngrijitori), influențează formarea personalității și a structurilor psihologice. Aceste modele devin parte a inconștientului și pot afecta relațiile viitoare.

Transferul și contratransferul: Inconștientul relațional se manifestă adesea în transfer și contratransfer în cadrul relației terapeutice. Transferul este procesul prin care sentimentele și experiențele legate de figuri semnificative din trecut sunt proiectate asupra psihoterapeutului sau a altor persoane. Contratransferul reprezintă reacția psihoterapeutului față de aceste proiecții. Ambele fenomene oferă oportunități pentru înțelegerea și lucrul cu dinamici inconștiente.

Explorarea în profunzime: Psihoterapia integrativă contemporană pune accent pe explorarea în profunzime a relației dintre psihoterapeut și client, cu scopul de a aduce la suprafață și de a lucra cu dinamici inconștiente. Această abordare susține ideea că schimbarea și vindecarea pot avea loc prin conștientizarea și înțelegerea adâncă a proceselor interpersonale.

Respect pentru subiectivitate: Psihoterapia integrativă recunoaște subiectivitatea și unicitatea fiecărui individ. Aceasta promovează o abordare empatică și sensibilă la experiențele unice ale fiecărui client în relație cu terapeutul.

Abordarea intersubiectivă: Conceptul de inconștient relațional se îmbină adesea cu ideile intersubiectivității, subliniind interacțiunile și procesele intersubiective care apar în cadrul relației terapeutice. Acest aspect evidențiază importanța construirii de înțelegere și sens comun între psihoterapeut și client.

Inconștientul relațional aduce un cadru de înțelegere care pune accent pe relațiile interpersonale și influențele acestora asupra dezvoltării psihologice și a proceselor terapeutice. Este important să subliniem că aceste concepte pot varia în funcție de diferitele școli și teorii din cadrul psihoterapiei relationale contemporane.

Eclectismul tehnic

Eclectismul tehnic în psihoterapia integrativă se referă la folosirea de tehnici și strategii din mai multe orientări sau școli psihoterapeutice, fără a se limita exclusiv la una dintre ele. Psihoterapeuții integrativi își construiesc arsenalul terapeutic prin integrarea unor elemente din abordări precum psihodinamică, cognitiv-comportamentală, umanistă, sistemică sau alte direcții psihoterapeutice.

Iată câteva aspecte-cheie ale eclectismului tehnic în psihoterapia integrativă:

Flexibilitatea și adaptabilitatea: Psihoterapeuții integrativi sunt deschiși să adapteze intervenția psihoterapeutică la nevoile și preferințele specifice ale fiecărui client. Aceștia pot utiliza tehnici diferite în funcție de natura problemelor prezentate de client și de răspunsul acestuia la anumite strategii.

Personalizarea tratamentului: Eclectismul permite psihoterapeutului să creeze un plan de tratament personalizat, luând în considerare caracteristicile individuale ale clientului și complexitatea problemei psihologice. Acest aspect poate îmbunătăți eficacitatea intervenției terapeutice.

Integrarea teoretică: psihoterapeuții integrativi își pot fundamenta practica pe o înțelegere solidă a teoriilor psihologice din diverse orientări. Prin înțelegerea profundă a fundamentelor teoretice, psihoterapeuții pot integra în mod conștient tehnici și strategii din surse diverse.

Receptivitate la cercetare și dovezi științifice: Psihoterapeuții integrativi pot aborda practica lor terapeutică cu o atitudine deschisă față de cercetare și noile descoperiri în domeniul psihiatriei și psihologiei. Acest lucru le permite să-și ajusteze metodele în funcție de evoluția cunoștințelor științifice.

Colaborare cu clientul: Un element-cheie în eclectismul tehnic este colaborarea strânsă cu clientul. Terapeuții încurajează comunicarea deschisă cu privire la ceea ce funcționează sau nu pentru client și ajustează abordarea în consecință.

Multiculturalitatea

Psihoterapia integrativă recunoaște și integrează diversitatea culturală a clienților în procesul de consiliere sau psihoterapie. Psihoterapia integrativă ia în considerare influențele culturale asupra gândirii, comportamentului și a modului în care oamenii percep și se raportează la problemele lor de sănătate mintală. Iată câteva aspecte cheie ale psihoterapiei integrative în context multicultural:

Sensibilitate culturală: Psihoterapeuții integrativi sunt instruiți să fie conștienți și sensibili la diferențele culturale, inclusiv la aspectele precum etnia, religia, limba, genul și orientarea sexuală. Ei înțeleg că aceste variabile pot influența experiențele și valorile individuale.

Comunicarea interculturală: Psihoterapeuții integrativi dezvoltă abilități de comunicare interculturală pentru a facilita o înțelegere mai bună între ei și clienții lor. Aceasta poate implica explorarea și navigarea în mod deschis a diferențelor culturale în cadrul relației terapeutice.

Adaptarea tehnicilor terapeutice: Psihoterapeuții integrativi pot adapta și personaliza tehnicile psihoterapeutice pentru a se potrivi mai bine cu contextul cultural al clientului. Aceștia recunosc că anumite abordări pot funcționa mai bine în anumite culturi și că unicitatea fiecărui individ trebuie să fie respectată.

Conștientizarea prejudecăților și stereotipurilor: Psihoterapeuții integrativi își examinează și confruntă propriile prejudecăți și stereotipuri culturale pentru a evita judecățile nejustificate și pentru a crea un mediu terapeutic mai deschis și înțelegător.

Includerea contextului cultural în diagnostic și tratament: În psihoterapia integrativă terapeuții iau în considerare contextul cultural al individului atunci când formulează diagnosticul și planifică tratamentul, înțelegând că manifestările simptomelor și modul de a le aborda pot varia în funcție de influențele culturale.

Promovarea competențelor de autoconștientizare și de adaptare culturală: Psihoterapeuții integrativi încurajează clienții să exploreze și să-și dezvolte propriile competențe de autoconștientizare și adaptare culturală, ajutându-i să-și gestioneze mai bine identitatea culturală și să facă față provocărilor interculturale.

Psihoterapia integrativă reprezintă un efort de a crea un mediu terapeutic incluziv și respectuos, în care clienții se simt înțeleși și acceptați în contextul diversității lor culturale. Este important să se pună accentul pe recunoașterea și valorizarea diversității, promovând astfel o abordare holistică a sănătății mintale.

Validarea științifică a psihoterapiei integrative

Validitatea științifică a psihoterapiei integrative este susținută prin evaluarea rezultatelor cercetărilor și a studiilor care investighează eficacitatea psihoterapiei integrative în tratamentul diferitelor tulburări și probleme psihologice. Este important să ținem cont că validitatea științifică nu se referă doar la eficacitate, ci și la coerența teoretică și la modul în care abordarea poate fi susținută de dovezi empirice. Iată câteva aspecte relevante în evaluarea validității științifice a psihoterapiei integrative:

Cercetările controlate ale eficacității: Studiile clinice controlate ale eficacității, în care psihoterapia integrativă este comparată cu alte abordări terapeutice sau cu absența tratamentului furnizează dovezi importante despre eficacitatea sa. Aceste studii implică grupuri omogene de pacienți și utilizează măsuri obiective și subiective pentru a evalua rezultatele.

Analize ale mecanismelor de acțiune: Pentru a susține validitatea științifică, cercetările au explorat mecanismele de acțiune ale psihoterapiei integrative. Acestea includ analiza relației terapeutice, procesele de schimbare cognitiv-comportamentale sau impactul asupra resurselor și rezilienței individuale.

Studii pe termen lung: Validitatea științifică este întărită prin cercetări longitudinale care urmăresc pacienții în timp și evaluează durabilitatea schimbărilor obținute prin psihoterapia integrativă.

Consistența cu teoriile psihologice existente: Abordarea integrativă este susținută de baza teoretică care se aliniază cu principiile generale ale altor teorii psihologice recunoscute.

Publicarea în reviste științifice de specialitate: Studiile și cercetările care susțin psihoterapia integrativă sunt publicate în reviste științifice de specialitate recunoscute, unde sunt supuse unui proces de revizuire de către experți în domeniu.

Este important să menționăm că, în general, validitatea științifică este un proces continuu, iar noile cercetări pot aduce contribuții la înțelegerea mai profundă a eficacității și a mecanismelor de acțiune ale psihoterapiei integrative. Consultarea cu specialiștii în domeniul sănătății mintale și accesarea resurselor științifice actualizate sunt aspecte esențiale pentru o evaluare comprehensivă a psihoterapiei integrative.